|
Potrivit art. 106 lit. a) din Codul muncii, in contractul individual de munca la domiciliu trebuie sa se precizeze, in mod expres, faptul ca locul muncii acelui salariat este la propriul sau domiciliu.
„Mergand pe aceeasi linie de interpretare utilizata in cadrul celorlalte forme specifice de contract individual de munca (incheiate pe durata determinata, cu timp partial sau cu munca temporara) s-ar impune de observat ca lipsa unui astfel de element specific ar conduce la aplicabilitatea regulii in domeniu. Or, regula in domeniul locului muncii, pornind de la principiul stabilitatii, ar presupune ca acesta trebuie sa se gaseasca intotdeauna la sediul angajatorului”1.
In tacerea legii, nerespectarea dispozitiilor art. 106 lit. a) din Codul muncii, ar necesita reglementarea unei prezumtii relative ca raporturile de munca au fost intemeiate pe un contract individual de munca obisnuit (asa cum am aratat si la subpunctul anterior), ce ar putea fi rasturnata daca partile ar face dovada indeplinirii tuturor celorlalte conditii speciale prin orice alt mijloc de proba. Astfel, s-a opinat2 ca nu ar putea interveni o sanctiune in sensul transformarii automate a contractului pentru munca la domiciliu intr-un contract tipic de munca, in masura in care, din toate probele rezulta vointa expresa a partilor ca munca sa se presteze la domiciliu.
In acest sens, in Elvetia art. 1 pct. 5 din Legea federala privind munca la domiciliu, precizeaza ca aplicabilitatea legii depinde de natura efectiva a raporturilor de munca si nu de denumirea expresa a contractului.
Conditia analizata a fost considerata3 ca restrictiva fata de reglementarile similare din statele membre ale Uniunii Europene sau alte state care au o experienta mai indelungata in domeniul relatiilor de munca in economia de piata si de care legiuitorul ar trebui sa tina seama. Alte legislatii, de exemplu a Elvetiei, Frantei, Belgiei, Germaniei, Italiei, Spaniei, inclusiv Conventia Organizatiei Internationale a Muncii nr. 177 din anul 1996, prevad posibilitatea prestarii muncii si intr-un alt loc ales de salariat, sub conditia ca acesta sa nu apartina angajatorului.
Practic, credem ar fi imposibil de verificat locul efectiv al muncii, intrucat, daca citim cu atentie textul art. 105 alin. (3) din Codul muncii al Romaniei, angajatorul are doar dreptul de a verifica activitatea, nu si permanenta desfasurarii acesteia la domiciliu. Acest drept nu poate fi transformat intr-o obligatie. De aceea, in ceea ce ne priveste, prevederile Codului muncii romanesc, desi mai succinte, nu produc efecte restrictive in lipsa unor alte mijloace de control pentru care, de asemenea, nu vedem o eficienta anume. Trebuie interpretat in sensul ca munca se desfasoara de regula la domiciliu. Ar fi absurd sa consideram salariatul cu munca la domiciliu ca fiind tintuit de acesta4. De exemplu5, daca angajatul este un redactor, dimineata el ar putea munci in propriul apartament, mai tarziu daca dispune de un laptop ar putea pleca in afara orasului, departe de zgomot si agitatie, avand posibilitatea sa creeze in mijlocul naturii iar seara, ajuns intr-o vizita ar putea finaliza materialul acolo, daca considera absolut necesar sau este inspirat. In acest caz unde este locul de munca al redactorului - la el acasa, in afara orasului sau la domiciliul prietenilor!?
Dar daca in contractul individual de munca s-a specificat ca va fi verificata activitatea salariatului la domiciliul acestuia, de exemplu, in fiecarea zi de luni din saptamana intre orele 10,00 -12,00 salariatul are obligatia sa se afle in acel loc la momentul stabilit pentru control.
Domiciliul salariatului nu reprezinta un loc de lucru stationar (punct de lucru, unitate, filiala etc.) unde angajatorul poate verifica oricand prezenta salariatului. In acest sens, in literatura rusa de specialitate6 se arata ca lucratorul la domiciliu are un loc de lucru stationar, dar care nu este creat de angajator, ci de salariat. In conformitate cu art. 209 din Codul muncii al Rusiei, loc de munca se considera acela, unde lucratorul trebuie sa se afle sau sa ajunga pentru executarea sarcinilor sale si care se afla sub controlul angajatorului, direct sau indirect. De aceea, daca angajatorul nu creeaza un loc de munca stationar pentru executarea activitatilor de lucru de catre salariatul la domiciliu, atunci nu apare necesitatea de declarare la organele fiscale teritoriale competente. Daca domiciliul ar fi un loc de munca stationar in sensul de unitate separata de activitate/productie (punct de lucru), angajatorul ar trebui sa il controleze in permanenta si sa il declare ca atare; insa un control al unui spatiu locativ este greu de realizat, chiar daca acesta poate sa-i ofere utilaje, scule si alte mijloace tehnice, necesare activitatii, la fel ca la un punct de lucru propriu.
__
1A. Athanasiu, M. Volonciu, L. Dima, O. Cazan, Codul muncii. Comentariu pe articole, Vol. I, Articolele 1-107, Editura C. H. Beck, 2Bucuresti, 2007, p. 540-541.
3Ibidem, p. 541.
4A se vedea: O. Tinca, Contractul individual de munca la domiciliu, in „Dreptul”, nr. 8/2003, p. 41; I.T. Stefanescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2007, p. 265.
5A. Cioriciu Stefanescu, Conditiile speciale privind incheierea contractului de munca la domiciliu – elemente de drept comparat, in Revista romana de dreptul muncii nr. 2/2008, p. 32-33)
6A se vedea in acest sens si I. Mihailov, Reglementarea juridica a muncii la domiciliu, pe http://www.msud.ru/?m=200705
I. Mihailov, op. cit., pe http://www.msud.ru/?m=200705 Sursa: Avocatnet.ro
|
Info Utile 
