Legea nr. 72/2013 privind masurile pentru combaterea intarzierii in executarea obligatiilor de plata a unor sume de bani rezultand din contracte incheiate intre profesionisti si intre acestia si autoritati contractante a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 182 din 2 aprilie 2013 si a intrat in vigoare in vineri, 5 aprilie 2013.

Actul normativ a transpus in legislatia nationala prevederile Directivei 2011/7/CE privind combaterea intarzierii la plata in tranzactiile comerciale, pe care Romania era obligata sa o implementeze in legislatia autohtona pana in 16 martie 2013.

Reglementarile cuprinse in Legea nr. 72/2013 se aplica creantelor certe, lichide si exigibile ce reprezinta obligatii de plata a unor sume de bani care rezulta din contracte incheiate intre profesionisti sau intre acestia si autoritatile publice, contracte avand ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii.

Prin profesionist, legea intelege orice persoana fizica sau juridica, care exploateaza o intreprindere cu scop lucrativ.

In actul normativ se precizeaza ca nu sunt incluse in sfera de aplicare a acestei legi:

• creantele inscrise la masa credala in cadrul unei proceduri de insolventa si creantele ce fac obiectul unui mandat ad-hoc, concordat preventiv ori al unei intelegeri incheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societati;
• contractele incheiate intre profesionisti si consumatori.

Termenele maximale de plata in mediul privat

Legea stabileste termene maximale de plata, contractuale si legale, atat pentru contractele incheiate intre profesionisti, cat si pentru contractele incheietate intre profesionisti si stat.

In ceea ce priveste contractele din mediul privat, termenul legal de plata (aplicabil pentru cazurile in care termenul de plata nu este mentionat intr-un contract) este de 30 de zile calendaristice, calculat:

• de la data primirii facturii;
• de la data primirii bunurilor sau prestarii serviciilor, daca data primirii facturii este incerta;
• de la data finalizarii procedurii de receptie (perioada de receptie poate dura cel mult 30 de zile calendaristice de la data primirii bunurilor sau prestarii serviciilor. Prin exceptie, partile pot stipula in contract un termen de receptie mai mare de 30 de zile sub rezerva ca aceasta clauza sa nu fie abuziva).

Pe de alta parte, termenul de plata contractual (cel stipulat in contract) in cazul tranzactiilor economice din mediul privat poate fi de maxim 60 de zile calendaristice. Totusi, in legea publicata marti se precizeaza ca partile pot mentiona in contract un termen de plata mai mare, dar care sa nu fie abuziv fata de creditor.

Avocatul Madalin Niculeasa de la Niculeasa Law Office, specializat in drept fiscal, este de parere ca procedura de disciplina contractuala nu este ceva nou in sistemul nostru juridic, aceasta fiind creata in scopul de a ajuta sistemul economic. Potrivit  avocatului, Legea nr. 72/2013 este unul dintre mijloacele institutionale menit sa disciplineze clientii rau-platnici inca din faza incheierii contractului supus acestei legi. Totusi, nu este suficient numai ca aceasta lege sa existe pentru ca intarzierile la plata sa fie combatute.

"Gradul in care acest mecanism se va reflecta in economia reala depinde foarte mult atat de partenerii contractuali, cat si de catre instantele judecatoresti, intrucat daca partile contractului vor intelege sa nu invoce drepturile dobandite in temeiul acestei legi, sau instantele vor interpreta aceasta lege intr-o varianta mult mai relaxata decat o doreste Directiva 2011/7, atunci lucrurile nu se vor schimba in niciun fel. Ceea ce este important de mentionat este faptul ca legea si Directiva au vocatia de a ajuta sistemul economic. Daca aceasta vocatie este transformata in ceva concret excede vointei legiuitorului si tine de vointa partilor implicate in aplicarea acestora, respectiv partile si instanta judecatoreasca", a declarat Madalin Niculeasa pentru AvocatNet.ro.

Opinia lui Niculeasa este impartasita si de Mitel Spataru, Tax Manager la Fin-Expert, lider pe piata companiilor romanesti de contabilitate in functie de cifra de afaceri, care a precizat: "Avand in vedere spiritul si scopul Directivei 2011/7/UE, transpusa in legislatia domestica prin legea nr.72/2013, teoretic, efectele in economia reala ar trebui sa fie pozitive in special pentru IMM-uri in relatia cu intreprinderile mari sau cu autoritatile contractante. (…)  Reglementarea va crea un mediu juridic si de afaceri sanatos si favorabil efectuarii la timp a platilor, numai daca toata lumea respecta <<regulile jocului>>".

Prevederile legale au generat deja controverse

Un aspect discutabil al Legii nr. 72/0213 tine de faptul ca, desi actul normativ incearca sa disciplineze mecanismele contractuale, afecteaza si autonomia de vointa a partilor contractante. Tendinta, remarca Niculeasa, este in acord cu Codul Civil intrat in vigoare in 2011.

Chiar si asa, intrebarea ramane: ce aplicam cu prioritate? Legea sau contractul incheiat cu partenerul de afaceri?

"Din interpretarea sistematica a prevederilor legale s-ar parea ca vointa legiuitorului a fost ca aceste clauze (cele stipulate in lege – n.red.) sa se aplice dincolo de vointa exprimata a partilor contractuale, in sensul ca legea isi gaseste aplicarea indiferent de ceea ce au scris partile in contract", arata Madalin Niculeasa.

Avocatul argumenteaza aceasta interpretare explicand ca, atunci cand legiuitorul a dorit sa lase partilor libertatea de a decide asupra anumitor aspecte a facut lucrul acesta in mod expres. Exemple in acest sens sunt, conform lui Madalin Niculeasa, articolele 4 si 5 din Legea nr. 72/2013, unde se precizeaza ca partile unui contract au dreptul sa stabileasca nivelul dobanzii pentru plata cu intarziere, dar si termene contractuale de plata mai mari decat ce prevede legea sau plati esalonate.

Carentele unui act normativ aprobat la limita

Asa cum explicam mai sus Legea nr. 72/2013 a transpus in legislatia nationala prevederile Directivei 2011/7/CE privind combaterea intarzierii la plata in tranzactiile comerciale, pe care Romania era obligata sa o implementeze in legislatia autohtona inca din 16 martie 2013.

Totusi, modul in care prevederile directivei au fost transpuse poate naste si el nenumarate polemici.

"Din perspectiva tehnica, la fel de multe discutii (ca cele referitoare autonomia contractuala– n.red.) va suscita si modalitatea de implementare a Directivei 2001/7, in conditiile in care anumite dispozitii din cuprinsul acesteia nu au fost preluate in Lege, iar aceste dispozitii de drept european sunt suficient de explicite pentru a se aplica in mod direct. Nu este inca evident daca Directiva este una de maxima sau minima armonizare, intrucat si in raport de aceasta se va solutiona conflictul (aparent?) dintre cele doua acte normative", spune avocatul Madalin Niculeasa.

Mitel Spataru ofera si cateva exemple de prevederi ale directivei care nu au fost implementate in legislatia autohtona: "Directiva recomanda faptul ca ar fi indicat ca domeniul de aplicare sa se limiteze la platile efectuate ca remuneratie pentru tranzactii comerciale, cu excluderea anumitor tranzactii printre care : platile efectuate in conformitate cu legislatia privind cecurile si cambiile, plati reprezentând compensatii pentru daune si platile efectuate de societatile de asigurare.Or, o carenta a legii cat si un aspect care nu a fost transpus conform Directivei se refera la domeniul de aplicare, deoarece potrivit legii 72/2013, tranzactiile mentionate mai sus, nu sunt excluse din sfera de aplicare si nici nu exista alte mentiuni exprese in lege referitor la acestea".